Atunci când ne prefacem că ne pasă sau de ce curtoazie şi protocol…

Am participat recent la un eveniment a cărui cauză nobilă, aceea de caritate, mi-a demonstrat că de cele mai multe ori această conştiinţă invocată în diverse discursuri, de cele mai multe ori politice, rămâne irosită în cuvintele măreţe ale creatorilor de ideologii. 

Am putut vedea cum fiecare dintre cei care au găsit câteva ore libere în „agenda extenuant de  încărcată”  au simulat parcă afecţiunea şi compasiunea. Am putut vedea la modul cel mai clar posibil cum respectarea unui anume protocol al evenimentului a fost înţeleasă în nenumărate moduri.

Seara în discuţie a început cu un concert extraordinar oferit invitaţilor la eveniment. Un concert oferit necondiţionat organizatorilor de către doi solişti veniţi de la un alt capăt de ţară, solişti care au înţeles foarte bine cauza pentru care fac un asemenea efort. Au făcut-o din inimă curată mobilizaţi fiind de  spiritul de solidaritate şi ataşament. La sosirea în sala de concert, moment ales cu suficient timp înaintea începerii acestuia, am constatat prezenţa unui număr relativ redus de persoane, care prin abordarea de conduită, m-au făcut să înţeleg că deşi nu păreau să participe şi la dineul programat mai târziu în decursul serii, au venit cu inima la fel de deschisă evenimentului muzical ce urma, declarat dealtfel deschis publicului larg. Au venit din dragoste adevărată şi necondiţionată faţă de muzică, faţă de frumos. Şi tot ei au fost cei majoritari, printre participanţii la concert putând să număr pe degete invitaţii care ulterior urmau să participe şi la dineu.

Despre acest concert nu trebuie să spun mai mult. A fost un moment care prin repertoriu şi interpretarea de excepţie a soliştilor a mulţumit pe deplin pe cei care cu adevărat au ştiut să aprecieze acest lucru. Ei au fost cei care nu s-au prefăcut că le pasă.

După concert, odată ajuns la localul care a găzduit dineul, am constatat cu stupoare că sala era pe sfert plină de invitaţi, invitaţi pe care din nefericire nu i-am putut regăsi la concertul ce tocmai s-a încheiat. Desigur, fiecare poate avea motivele sale pentru a nu participa la ambele evenimente, fie din neputinţă, fie din cauze strict obiective, fie din alte motive. Ceea ce am văzut însă în exprimarea şi atitudinea lor, nu a fost niciunul din motivele de mai sus, ci poate pur şi simplu scăparea acestora în consideraţia faţă de eveniment. Este cred greu de acceptat ca minimă regulă de curtoazie şi protocol, să fi invitat, în scris,  la o gală care cuprinde un concert şi un dineu şi să participi la amândouă. De ce, în fond ? Ce contează ? Putem doar să bifăm şi asta şi atât ! Şi cred că exact aşa s-a şi întâmplat.

Pe parcursul serii am putut vedea cum la mese atunci când organizatorii vorbeau despre însemnătatea acţiunilor lor, despre frumuseţea actului caritabil, când acolo se cântau colinde de către copii, la mese, distinşii invitaţi vorbeau despre vacanţele în străinătate, despre cele mai bune pensiuni din Austria şi despre felul în care nu mai ştiau probabil cum să-şi cheltuiască banii. Trist !

Multe s-ar mai putea spune, însă închei cu câteva recomandări:

1. Atunci când eşti invitat la un eveniment şi confirmi participarea, fă tot posibilul să fi prezent pe întreaga durată a acestuia, indiferent de numărul activităţilor. Când decizi să participi şti foarte bine că acea parte a zilei este rezervată unui anumit eveniment.
2. Atunci când pe invitaţie este specificată ora exactă de începere a unui eveniment, fă tot posibilul să fi la locul de desfăşurare cu cel puţin zece minute înainte de începerea acestuia, fără să deranjezi audienţa pe timpul unui concert sau fără să ajungi atunci când se serveşte felul principal.
3. Atunci când în calitate de gazdă trebuie să prezinţi pe cineva, fă-o aşa cum trebuie şi nu motiva că nu o poţi face fiindcă ţi-ai uitat ochelarii acasă.
4. Atunci când meniul unui dineu îţi este clar, nu cere vin roşu atunci când se serveşte vin alb…cu siguranţă va urma şi acela.
5. Atunci când ai ceva de spus şi iei cuvântul, foloseşte cuvinte simple şi nu discursuri complicate, de o anumită factură…

Atunci când decizi să participi la un eveniment, participă şi nu te preface că îţi pasă…Pentru că asta se vede !

O Românie fără centuri de siguranţă

Experienţa de a călători în România cu diverse mijloace de transport poate fi una negativă, dezamăgitoare, însă poate de foarte multe ori să fie în aceeaşi măsură una constructivă, o adevărată lecţie de viaţă, de socializare, de comunicare. Nu demult, am trăit personal o astfel de experienţă.

http://www.timponline.ro/o-romanie-fara-centuri-de-siguranta/

A trebuit de multe ori să limitez viteza ori să dau prioritate altcuiva

http://www.rasunetul.ro/alexandru-oprean-trebuit-de-multe-ori-sa-limitez-viteza-ori-sa-dau-prioritate-altcuiva

Binecuvântat eşti popor al meu

 

Binecuvântat eşti popor al meu

Septembrie, 2012

 …am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple.

O zi binecuvântată de sâmbătă, zi Sfântă de sărbătoare, Naşterea Maicii Domnului. Am plecat din oraş în căutarea odihnei de o zi, a ruperii de realitatea tot mai complicată şi greu de suportat a vremurilor în care trăim. Am împachetat, ne-am urcat în maşină şi am plecat. Modestele noastre aşteptări de la scurta incursiune în viaţa de la ţară s-au dovedit însă a ne da din nou peste cap întregul sistem de valori la care ne raportăm.

Petre, pune calul la căruţă şi cere lui Ileană cele mai bune cergi de lână pentru „domni”.. Ileană aduce unele cu fir de lână, …Petre, o întoarce înapoi să le aducă pe acele cu noduri, că „doar n-oi pleca  în sat cu aiestea”. Cu o scurtă comandă, Petre îi mai cere Ileanăi să îi aducă „o chimeşă” şi o pereche de „păpuci”. Ileană, aleargă…şi tace…

Purcedem în sat. Oamenii, ca în orice zi de mare sărbătoare, vin de la Biserică şi ies „la uliţă”. Capetele se întorc după noi, acolo pe unde trecem. Noi, „domnii”…ochelari de soare pe ochi, aparat de fotografiat, haine de firmă, telefoane mobile de ultimă generaţie şi o stare de bine dată de experienţa plimbării cu căruţa, la care se mai adaugă poate şi o atitudine de „orăşeni”, de regulă percepută din principiu de către cei de pe uliţă ca una de superioritate, sau cine ştie…

Ajungem la Ioană să mai punem un cal la căruţă. Alături de ea, cele două fiice, soacra şi o soră. Ioană, cap de familie, soţul fiind plecat la muncă în ţară…Ea, singură cu întreaga gospodărie pe cap, animale (şi nu puţine şi de toate felurile), duce o viaţă fără aşteptări…Am văzut însă în ochii ei o seninătate şi o împăcare cu sieşi care o fac să meargă mai departe, resemnată. Povestea cu noi…în picioare şi cu mâinile strânse la piept, atentă la răspunsurile pe care le dă întrebărilor domnilor…pentru că din partea ei nu a venit nicio întrebare. Era acolo, cu ochii mari, luminoşi şi cu o faţă care forţa un zâmbet, să mulţumească „domnii de la oraş”.

Am plecat la mătuşa Ioană din vale. Pe drum însă simţeam cum sufletul intră într-o altă dimensiune. Lăsând-o pe Ioană în urmă, simţeam cum conştiinţa începea să ne spună parcă, „ Aici sunt adevăratele valori, aici românul îşi duce o viaţă în care nu are mari aşteptări şi îşi poartă cu tărie credinţa în Dumnezeu în tot ceea ce face”.

Ajunşi acolo, căruţa a oprit în faţa casei ei, fără ca eu să pot coborî pentru moment din ea. Intrasem într-o stare de linişte, pe care cu greu o poţi descrie în cuvinte. O casă bătrânească, acoperită cu şindrilă şi înconjurată cu ligheane şi oale care atârnau de pereţii din lemn ai acesteia. Erau însă aşezate cu rânduială. La stânga casei, grajdul care adăpostea vacile, caii şi porcii. Prin curte găinile, şi câinii legaţi. Mătuşa ne strânge în braţe şi ne sărută spunându-ne: „Haideţi mândrucii mamii, intraţi”. Şi am intrat. Nu am văzut nici frigider, nici maşină de spălat vase, nici cuptor cu microunde, nici computer sau tabletă, ori instalaţii de home cinema, ori altceva fără de care viaţa este imposibilă ! …oare ?…şi iată că viaţa ei este posibilă, cu un reşou, un pat, un scăunel pe care era desenat cu creionul un cadru de joc de moară („pe care mai joacă, sara, cu fecioru’ aiesta”- al ei, n.n.) vasele de bucătărie aranjate la locul lor şi o masă la capul patului pe care Biblia era nelipsită. O cameră, atât, în care mătuşa îşi crea universul existenţial al vieţii ei până la sfârşitul acesteia, şi în care nu mai are nimic de făcut decât să se pregătească să stea cu privirea plecată în faţa lui Dumnezeu, mai târziu, oricând.

În spatele casei, pe coastă, ne-am aruncat în iarba moale de sub meri, priveam cerul şi ascultam păsările cântând. Cum era posibil să ne mulţumească o astfel de stare ? Cum era posibil să începem să ne gândim la valorile adevărate la care poate trebuie să începem să ne raportăm ?

…ulterior am întâlnit-o şi pe Mărie, căsătorită la 16 ani, mamă a unui băiat de 22 ani căruia îi face casă lângă ea („să îl ţină lângă ea aproape la bătrâneţe”), şi care împreună cu tatăl era plecat la muncă. Aceeaşi casă şi gospodărie, aceleaşi preocupări şi greutatea de a le duce singură pe umeri, însă, cu o fericire şi o mulţumire de nedescris, declarată dealtfel direct nouă.

Am plecat… cu o parte din suflet lăsată în acele locuri. A doua zi, ne-am reîntors la oraş, fără a schimba prea multe cuvinte pe maşină şi fără a asculta muzică la radio. Curios…

Am gândit atunci că binecuvântat este acest popor al nostru iar Ileană, mătuşa Ioană, Mărie, Ioană şi multe alte femei ca ele, prin plecarea capului şi prin ascultarea lor , prin naşterea de prunci şi valorile la care se raportează, contribuie la mântuirea acestuia.

Când oare vom învăţa să facem acelaşi lucru? Când oare ne vom învăţa pe noi şi copiii noştri să ne bucurăm de lucrurile simple ? Şi când oare vom învăţa să ne iubim şi să ne respectăm necondiţionat ?

P.S. La plecare, am întrebat-o pe mătuşa Ioană, ce să îi aducem când vom mai veni la ea ? După ce a gândit, cu o ezitare în glas şi cu faţa arzând de ruşine îmi spune: „Apoi, dacă nu ţ-oi cere prea mult, un radio dintr-acela mic, de pus pe masă, mândrucu’  mamii.”